Femeia care se pregăteşte să se arunce în apele Dunării, Danubia, este un simbol, lucrat la Târnăveni și inaugurat în 1996. Monumentul, creaţie a lui Patriciu (Patrick) Mateescu, român stabilit în America, onorează memoria celor care, din dorinţa de a trăi liberi, au cutezat să se arunce în apele Dunării, pentru a înota spre Iugoslavia, de unde exista şansa să plece mai departe, spre Occident. Unii nu au reuşit. Au murit, ucişi de grăniceri sau înecaţi.
Patriciu Mateescu a trăit în România până în 1979. Nu este un „frontierist”, dar, ca mulţi români, a aflat despre trecerile ilegale de frontieră de pe vremea comuniştilor, iar înainte de a se decide să realizeze monumentul a auzit că în Germania fuseseră pedepsiţi militarii care au dat ordin să se tragă în germanii care au încercat să treacă de Zidul Berlinului. L-a mirat că la noi n-a ridicat nimeni problema că numărul victimelor la graniţe este cu mult mai mare decât al victimelor de la Zidul Berlinului, atât de mediatizate. România a dat lumii libere, în anii comunismului, sute de mii de refugiaţi.
Drobeta-Turnu Severin, oraş de frontieră cu fosta Republică Socialistă Federativă Iugoslavia, a atras ca un magnet ani de-a rândul românii care voiau să scape de sărăcia din ţară. De aici au plecat spre toate statele lumii sportivi, artişti, medici, ingineri, dar şi oameni simpli, scârbiţi de regimul comunist. Chiar pe malul Dunării, din cartierul severinean Schela Cladovei, puteai vedea barajul de la Porţile de Fier I iluminat doar pe jumătate, adică pe partea sârbească. Pe malul românesc era beznă, fiindcă se făcea economie la energia electrică.
Pe acolo pe unde albia Dunării este mai îngustă, pe la Cazanele Mari şi pe la Cazanele Mici, era locul cel mai bun pentru ieşirea din ţară. În Drobeta-Turnu Severin se trecea Dunărea la sârbi în dreptul Şantierului Naval ori prin zona Abatorului, în apropierea Insulei Şimian ori în dreptul cartierelor mărginaşe ale oraşului – Schela Cladovei şi Gura Văii-, acolo unde erau şi cele mai multe călăuze. Securiştii care erau infiltraţi în zonă aveau printre alte sarcini să verifice la sânge fiecare nou angajat la cele câteva unităţi economice din localităţile de aici. Doar pescarii aveau voie să zăbovească pe mal, dar numai dacă aveau aviz din partea grănicerilor. Un alt punct „de trecere” era şi Dealul Balota, aflat la câţiva kilometri de Severin. Fugarii coborau dealul pe jos până la Dunăre în localităţile riverane, Hinova şi Ostrovul Corbului, unde fluviul este mai îngust şi se putea trece relativ uşor, în special pe timpul verii. O altă metodă de a ajunge la sârbi, care a reuşit să dea bătăi de cap autorităţilor de la acea vreme, era aceea de a folosi motonava care efectua curse regulate de pasageri între Ostrovul Mare şi Moldova Veche. Când nava ajungea în apele teritoriale ale statului sârb, fugarii săreau pur şi simplu în apă şi înotau până la mal.
Dacă reuşeau să treacă Dunărea, persoanele cu studii superioare, cei bine pregătiţi profesional, nu erau returnaţi, ci erau trimişi într-un lagăr la Padinska Schela, aproape de Belgrad. Aici erau ţinuţi două-trei luni până când îşi întocmeau actele pentru a emigra în America, Australia, Canada, Germania, Franţa, Austria.
