Geamia Sultan Mahmud (Sultan Mahmut cami) este cea mai veche clădire din Hârșova și unul din cele mai importante monumente istorice. Aceasta a fost construită în anul 1812, în timpul domniei sultanului Mahmud al II-lea.
Definitoriu pentru acest edificiu este minaretul, care îi marchează apartenența la religia musulmană și totodată aduce un element de diversitate în orașul Hârșova, un bun exemplu de conviețuire armonioasă între oameni de religii diferite, care se respectă reciproc.
Hârșova este o localitate cu vechime de șapte milenii. În partea de sud-est a localității, pe malul Dunării, se găsește o așezare neo-eneolitică dezvoltată sub forma unei ridicături de cca. 12 m ca urmare a distrugerii și refacerilor succesive a locuințelor din lut. Cercetările de aici au identificat o comunitate umană care s-a ocupat cu vânătoarea, pescuitul, cultivarea pământului și creșterea animalelor. Au fost identificate, prin cercetări, schimburi comerciale cu comunități de pe spații mult mai îndepărtate. Epocile următoare sunt bine ilustrate. Pe vatra localității se găsesc mai multe așezări de epoca bronzului și fierului. În antichitate, comunitățile de aici au cunoscut cea mai mare dezvoltare. Acestea s-au aflat în strânsă legătură cu orașele de pe litoralul vestic al Mării Negre (Histria și Tomis, cu deosebire). Epoca romană a marcat puternic istoria oamenilor de aici. Cel mai probabil, în a doua jumătate a secolului I p. Chr. s-a clădit fortificația cunoscută în izvoarele romane cu numele Carsium. Cetatea este distrusă în epoca marilor invazii și refăcută tot de atâtea ori.
Între secolul al XV-lea și prima parte a secolului al XIX-lea este fortificație otomană. Orașul cunoaște o mare înflorire. La 1651 Evlia Celebi face o descriere a acestuia: avea 1600 case, geamii, băi, bazar și era apărat de un zid de 3000 pași.
În secolul al XIX-lea aici sosesc mocanii ardeleni care construiesc orașul modern. Centrul acestuia se afla pe malul Dunării. În jurul portului se construiesc pravalii, depozite, bănci, iar pe dealul dinspre vest, o scoală monumentală și o biserică pe măsură. Școala a adăpostit și un muzeu, primul muzeu regional al Dobrogei. În timpul primului război mondial orașul a fost ars în întregime. Distrugeri mari s-au făcut și în al doilea război mondial. Epoca regimului comunist a marcat începutul decăderii orașului. Dintr-un centru al comerțului cu cereale, centru administrativ și judecătoresc, a fost reclădit cu o noua identitate. Au fost închise Judecătoria, Procuratura, Muzeul. Economia a căpătat un caracter meșteșugăresc. Lipsit de resurse, orașul a decăzut. Mulți locuitori au migrat spre orașele învecinate (Tulcea, Constanța, Slobozia ). În ultimii ani ai regimului comunist, toate clădirile vechi, istorice din partea centrală a orașului, lasate special în ruină, au fost demolate și s-au construit blocuri. În vecinătate s-a ridicat și o platformă industrială unde s-a construit o întreprindere de sârmă și cabluri care funcționează și parțial un șantier naval ruginit astăzi. La 20 de ani după prăbușirea regimului comunist, localitatea nu-și regăsește vechiul destin. Cei care au administrat localitatea visează încă să o facă un puternic centru industrial, ceea ce este imposibil, în lipsa unor resurse naturale și infrastructuri adecvate. Așa se face că de pe stema orașului adoptată în 1933, crucea și semiluna au fost înlocuite cu semiroata dințată, simbol al unei industrii aproape inexistente, și ancora, simbol portuar, dar și al speranței, în cazul de față, cu totul întâmplător.
