În partea de nord-est a oraşului Craiova, pe strada Păltiniş, se ridică falnică, de aproape 300 de ani, Biserica „Sfântul Gheorghe Nou“. Ea face parte din pleiada bisericilor construite din cărămidă la jumătatea veacului al XVIII-lea, fiind ctitoria cunoscutei familii boiereşti a Stoieneştilor. După mărturiile ce s-au păstrat din pisania bisericii aflăm că, în anul 1722, boierul Milcu Stoienescu, ajutat de fratele său, Gheorghiţă, au construit pe acest loc o bisericuţă de lemn. În perioada 1754-1755, în timpul domniei lui Constantin Mihai Racoviţă, familia boierilor Stoieneşti ridica, în locul bisericii din lemn, o frumoasă biserică din zid. Era o perioadă de mari transformări arhitecturale pentru bisericile din Cetatea Băniei, deoarece înlocuirea vechilor biserici de lemn cu altele, construite din zid, venea ca o replică la influenţele romano-catolice impuse prin stăpânirea austriacă, o adevărată perioadă de renaştere materială şi spirituală.
Biserica de zid a fost ridicată de fiul primului ctitor Milcu Stoenescu, care ajunsese negustor de frunte al Craiovei. În acţiunea aceasta i-au stat alături soţia sa, Ilinca, şi nepotul său, Hagi Constantin Stoenescu, şi el negustor de frunte, ajungând mai apoi starostele negustorilor craioveni. Pisania arată clar rolul familiei Stoenescu în ctitorirea şi îngrijirea Bisericii „Sfântul Gheorghe“.
Biserica a fost sfinţită în anul 1776, după 21 de ani de la temeluire. Ea a fost împodobită cu două turle poligonale, cu pridvor deschis, în stil tradiţional brâncovenesc. Datorită zestrei cu care a fost împroprietărită, Biserica „Sfântul Gheorghe“ a fost trecută în rândul mănăstirilor, lucru pe care-l consemnează şi Dionisie Fotino în „Istoria Daciei“.
În urma săpăturilor efectuate pentru pavaj şi instalaţii, în curtea bisericii au fost descoperite mai multe oseminte. Se pare că, pe locul în care se află astăzi Biserica „Sfântul Gheorghe Nou“, a existat un vechi cimitir, folosit de ctitori drept necropolă. Tot aici au fost descoperite şi plăcile funerare ale membrilor familiei Stoenescu, aşezate ulterior la loc de cinste în pronaosul bisericii. De-a lungul timpului, biserica a trecut prin mai multe intemperii, însă, de fiecare dată, Marele Mucenic Gheorghe şi-a ocrotit locul cinstirii sale. În 1801, ctitoria Stoeneştilor a fost atacată de cârjali veniţi de la sud de Dunăre, care au încercat să o ardă, dar o ploaie iscată din senin a stins flăcările şi biserica a rămas neatinsă. La cutremurul din 1838 au căzut cele două turle, iar altarul a fost fisurat în trei locuri. Abia după 10 ani, în 1848, turlele şi clopotniţa au fost refăcute din lemn, iar altarul, reconsolidat..
Din cauza stării avansate de degradare în care ajunsese, biserica din Păltiniş a fost închisă cultului pentru o perioadă de aproape 30 de ani. Din anul 1913 au început lucrările de restaurare, arhitect fiind Petre Antonescu. Astfel, turla de pe pronaos a fost concepută cu baza pătrată, clopotniţa a fost ridicată în genul culelor olteneşti, pridvorul a fost redeschis cu noi coloane de piatră copiate de pe cele vechi, cu pictură exterioară în registrul superior, iar catapeteasma a fost inspirată după cea de la Mănăstirea Hurezi. Pictura exterioară a fost realizată de Costin Petrescu: icoana hramului şi firidele cu reprezentarea apostolilor şi a proorocilor. În anul 1918, cu ocazia unei vizite pe care maestrul portretist Eustaţie Stoenescu o făcea la Craiova la invitaţia regelui, a trecut şi pe la ctitoria familiei sale şi, neplăcându-i fresca exterioară, a stopat lucrările, hotărând să picteze singur biserica.
