Statuia Apollo Belvedere este unul dintre monumentele istorice recunoscute la nivelul județului Giurgiu. Aceasta a fost construită în secolul al XIX-lea.
Apollo din Belvedere este o faimoasă sculptură antică din marmură. A fost redescoperită în secolul al XIX-lea în Terracina. În prezent se află în curtea Belvedere din Vatican și face parte din colecția de antichități a Muzeelor Vaticane.
Statuia de marmură este o copie romană a unei statui de bronz care a fost creată între 350-325 î.Hr. de către sculptor grec Leocares. Antebrațul drept și mâna stângă lipseau în momentul descoperirii, ele fiind reconstruite de Giovanni Angelo Montorsoli, sculptor și colaborator al lui Michelangelo.
Cele mai vechi mărturii ale unei așezări omenești în arealul Giurgiului datează din Mezolitic (mileniile 10-7 î.Hr). După cum atestă cercetările arheologice, zona Giurgiului a fost dens populată în perioada dacă (secolul I î.Hr). S-a propagat până în zilele noastre, ipoteza că orașul Giurgiu ar fi fost fondat de genovezi și numit după sfântul protector al Genovei (San Giorgio). Această credință apărută în secolul al XIX-lea, deși larg difuzată, a fost respinsa ulterior de specialiși și ea nu mai constituie astăzi o ipoteză de lucru valabilă. Prima mențiune sigură a cetății Giurgiu este în documentul Codex Latinus Parisinus de la începutul secolului al XV-lea, sub forma Zorio. Mențiunea alăturată: „loc pustiu” sugerează distrugerea cetății în timpul campaniei otomane din 1394 împotriva lui Mircea cel Bătrân.
În 1420 a fost cucerit de Imperiul Otoman care dorea astfel să dețină controlul traficului pe Dunăre. Otomanii au numit Giurgiul „Yergöğü”, el devenind reședința unei raiale formate din hinterlandul său imediat.
Fiind un oraș fortificat, Giurgiul a jucat un rol important în războaiele frecvente dintre români și turci pentru controlul Dunării, în special în campania antiotomană a lui Mihai Viteazul, iar mai apoi în războaiele ruso-turce.
Mărită în 1560, cetatea a deveni un veritabil cap de pod pentru sultani peste Dunăre.
Timp de aproape 150 de ani cetatea nu a mai suferit asedii. Treptat cetatea din insulă își pierde importanța. Ultima oară când e folosită drept bastion de apărare a fost în timpul luptelor ruso-otomane (1768-1774). Deși a fost cucerită de ruși, cetatea revine turcilor care fortifică orașul, devenind magazie de muniții. În toate războiele ruso-austro-otomane ce au urmat cetatea a fost asediată.
Giurgiu a fost retrocedat Țării Românești în 1829, la acea dată zidurile și fortificațiile fiind însă complet distruse de către turci înainte de a se retragere, astfel că singura apărare care-i mai rămânea era castelul amplasat pe insula Slobozia, legată de țărm cu un pod.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, Giurgiu avea statut de comună urbană, reședința județului Vlașca, având o populație de 11.890 de locuitori, în proporție de trei sferturi români. În 1950, Giurgiu a primit statut de oraș regional în cadrul regiunii București, el devenind și reședința raionului Giurgiu, subordonat acestei regiuni. Între 1952-1954, regimul comunist, sprijinit de URSS, a construit Podul Giurgiu-Ruse (sau Podul Prieteniei), primul pod peste Dunăre care leagă România de Bulgaria. În 1968, orașul a fost declarat municipiu, el pierzând însă rolul de centru administrativ, fiind arondat județului Ilfov. El a redevenit reședință de județ odată cu înființarea județului Giurgiu în 1981 în urma unei reorganizări administrative regionale.
