Aici, la casa lui memorială, „construită în anul 1908, având două camere şi un hol”, găseşti de fapt „două case într-una singură”: cea în care s-a născut şi a copilărit geniul cinematografiei româneşti şi cea a lui Nea Mărin, un rol creat de Amza Pellea, un personaj care a ironizat când dulce, când amar epoca de tristă amintire, transformând alb-negrul ecranului în nuanţe de albastru, culoarea îngerilor.
Aici au fost aduse de către băileșteni obiecte vechi păstrate de pe vremea comunismului. Cu ajutorul fiicei maestrului și a domnului Daniel Tudorică s-a reușit strângerea a 25 de obiecte personale ale actorului.
Primarul Costel Pistriţu, împreună cu aproape tot satul care l-a iubit pe Amza au pus mână de la mână şi au făcut ca locuinţa, având la intrare un cap de înger, să se transforme în loc de „pelerinaj” pentru iubitorii de frumos.
Casa albă, ca în poveştile pe care Amza i le spunea fiicei sale, Oana, e presărată ici-colo de verdeaţă, de ţi se pare că pământul se împreună pentru câteva clipe cu cerul.
O măsuţă neagră, pe care stă aşezată o fotografie a maestrului, ce poartă doliu la ramă, şi două taburete, o scrumieră cu câteva coji de seminţe şi două ţigări fumate, alături de tabachera lui Amza Pellea te fac să crezi că geniul actoricesc al României te aşteaptă la o cafea aburindă. Un bufet, unde găseşti la loc de cinste patru fotografii, două cu părinţii artistului, una de la căsătoria lui Amza cu Domnica şi una înfăţişându-l pe nemuritorul Nea Mărin, alături de un birou unde poţi citi cu ochii tăi o poezie scrisă de însăşi mâna actorului, întregesc imaginea de casă primitoare, care aşteaptă ca musafirii să-i calce pragul necontenit.
Pe hol se află singura fotografie în care Amza Pellea râde cu poftă, din toată inima. Oana a vrut ca aceasta să fie la intrarea în casa maestrului, în semn că ne primeşte pe toţi cu aceeaşi voioşie cu care eram obişnuiţi. Tot în casa se regăsesc două ceasuri vechi ca istoria, oprite amândouă la ora 7:25. Ora la care geniul cinematografului românesc a plecat, vorba poetului, „să se odihnească puţin”.
La ieşirea din casa memorială, undeva într-un colţ, se află o potcoavă pusă pe o bucată de lemn, apărută la poarta case când au început amenajările.
A plecat din această lume foarte mirat că îl iubea lumea. Se uita după perdea la cozile din faţa casei. Cozi de necunoscuţi, care aşteptau să intre să-i spună: Sănătate! Era mirat şi ne-a întrebat cu voce tare: «De ce m-or iubi oamenii ăştia? N-am făcut nimic pentru ei». Aşa era Amza.
Amza Pellea, s-a născut la 7 aprilie 1931, la Băileşti, într-o familie cu cinci copii, tatăl său purtând acelaşi nume. După Şcoala primară absolvită în satul natal, Amza termină Colegiul Naţional Carol I din Craiova, fiind un reprezentant al promoţiei de aur a teatrului românesc. A jucat la Teatrul Naţional din Craiova, Teatrul Mic, Teatrul Nottara, Teatrul de Comedie şi Teatrul Naţional din Bucureşti, impunându-se ca unul dintre cei mai consacraţi actori ai scenei româneşti. Deşi a jucat în zeci de filme, a rămas în sufletul publicului prin rolul lui Mihai Viteazul, cel comic al lui Nea Mărin, şi a reuşit să îmbine ambele personaje în „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”. Actorul se stinge la vârsta de 52 de ani, lăsând în urma sa un vid care se face zi de zi mai simţit.
