Casa memorială Zaharia Stancu a aparținut, de fapt, surorii scriitorului, Lisaveta. Clădirea a fost transformată în casă memorială în 1994, expunând obiecte, documente si fotografii privind viata si activitatea poetului și romancierului Zaharia Stancu (1902 – 1974), iar acum găzduiește și biblioteca comunală.
În prima încăpere a casei, primul lucru care îți atrage atenția este o caricatură a scriitorului, realizată de I. Ross. Chiar pe peretele de lângă sunt poze în care Zaharia Stancu a fost imortalizat stând de vorbă cu femeile din Salcia sau ținându-l în brațe pe nepotul său Tudor. În a doua și ultima cameră care îl comemorează pe autor este reconstituit biroului acestuia. Pe acesta se află un suport de călimară din bronz, un cuțit pentru ascuțit creioane, o plachetă tot din bronz cu portretul lui și o mapă. „Cuțitul este primit de la scriitorul rus Leonid Leonov, iar suportul de călimară și mapa au ambele însemnele bufniței. Se spune că bufnița îi purta noroc lui Zaharia Stancu“, explică Cornelia Olteanu, bibliotecara comunei. Aceasta invită toți vizitatorii să semneze în cartea de oaspeți a casei memoriale și, astfel, ai ocazia să iei loc chiar pe scaunul de pe care Zaharia Stancu a scris, poate, una dintre marile sale opere. Zaharia Stancu (n. 5 octombrie 1902, Salcia, județul Teleorman – d. 5 decembrie 1974, București) a fost un scriitor român, autor, director de teatru, jurnalist, poet proletcultist și publicist.
După ce a abandonat școala la vârsta de 13 ani, a lucrat în diverse meserii până în 1919, când și-a continuat studiile de literatură și filosofie la Universitatea din București. După absolvire, a devenit jurnalist. În 1932 a publicat revista Azi și, în 1937, ziarul democratic Lumea românească. Ambele publicații au fost interzise de regimul fascist. Ca atare, lui Stancu i s-a interzis să mai publice. În calitatea lui de jurnalist a fost închis înainte de cel de-al Doilea Război Mondial. În 1946 a devenit directorul Teatrului Național din București, post pe care l-a ocupat pentru mai bine de 20 de ani.
A fost membru al Academiei Române și Președinte al Uniunii Scriitorilor din România. A câștigat Premiul de Stat pentru literatură, iar în 1971, a primit premiul Gotfried von Herder din partea guvernului austriac.
Romanul său Desculț, care „a parcurs globul cu sandale de aur“, așa după cum îi plăcea autorului să spună, este cel mai tradus roman românesc din toate timpurile, fiind tradus în 24 de limbi până în 1988, printre altele, existând o traducere și în limba japoneză.
