Ridicate în urmă cu trei secole, ruinele curţii Bălăceanu, locul ridicat de Constantin Bălăceanu, care a vrut să stabilească aici noua capitală a Ţării Româneşti.
Constantin Bălăceanu era ginerele lui Şerban Cantacuzino şi aspira la tronul Ţării Româneşti. Aici visa să-şi amenajeze noua reşedinţă voievodală, după urcarea sape tron. Construcţia a început în 1684, însă nu a fost niciodată pe deplin terminată, aşa cum a visat-o ctitorul iniţial Bălăceanu. După moartea acestuia, ansamblul a ajuns în proprietatea Zoicăi, sora lui Bălăceanu, căsătorită cu boierul Anghelache Amiras. Zoica a continat lucrările la ansamblul arhitectural şi se ştie că la data morţii soţului ei biserica era finalizată pentru că boierul a fost îngropat aici.
După moartea boierului Amiraş, Zoica Bălaceanu a cedat, în 1817, drepturile de proprietate asupra curţii de la Tătăraştii de Sus sub formă de donaţie lui Ştefan Bellu. Acesta îi promisese că o va lua de soţie, iar în actele cu care s-a parafat înţelegerea a fost trecută condiţia îngrijirii curţilor. Bellu nu s-a ţinut de cuvânt şi după ce s-a văzut stăpân peste domeniu a refuzat să o mai ia de soţie pe Zoica. A urmat în ani, un şir lung de procese în care a fost contestată donaţia făcută de familia Bălăceanu. Curţile boiereşti nelocuite în 1881 au fost grav afectate de cutremurul din acest. O parte din ziduri s-au prăbuşit şi curtea a ajuns o ruină. Documentele istorice arată că la începutul anilor 1900 aici încă mai era funcţională biserica. Cutremurele din 1940 şi 1977 au provocat avarii şi mai serioase asupra ansamblului. Au căzut mare parte din turnurile de supraveghere şi zidurile conacului şi s-a distrus şi biserica.
Ruinele curţii Bălăceanu au fost numite în trecut ”Cetatea Soarelui”. Locul a fost astfel construit încât să fie scăldat în lumină soarelui, de la răsărit până la apus. Astăzi scăldate în razele soarelui mai sunt doar zidurile în ruină.
Potrivit unor studii genealogice, familia Bălăceanu îşi are obârşia din Balaciu de Teleorman şi s-ar trage din „vechea casă a Basarabilor”. Badea Bălăceanu zis „Uşurelul” a avut de fiu pe acest agă Constantin, ajuns conte al Imperiului Habsburgic, ginere al lui Şerban Cantacuzino (luă în căsătorie pe Maria) şi duşman înverşunat al lui Constantin Brâncoveanu. Participă de partea austriecilor în războiul cu turcii, din oportunism, întrucât vâna tronul ţării. Este trădat de un căpitan de cazaci din Focşani, care lupta în oastea trimisă în ajutorul turcilor de Constantin Brâncoveanu. După mişeleasca sa moarte, se spune că Brâncoveanu a poruncit să se aducă capul lui, care a fost înfipt „într-un prepeleac, în mijlocul ogrăzii”, unde a rămas vreme de un an. Ion, fiul agăi Constantin Bălăceanu, va pieri şi el sub tortură, în vremea lui Vodă Mavrocordat, acuzat fiind de trădare faţă de austrieci. Pentru trădare, lui Badea Bălăceanu i se ard casele, rămânând numai biserica Sf.Dumitru, zisă ,,de jurământ’’, existentă şi azi în Bucuresti într-un mic perimetru format de str.Poştei, str.Sf.Dumitru şi str.Franceză, nu departe de biserica Stavropoleos, în spatele Muzeului Naţional de Istorie a României.
