Ctitor al schitului Strehareţ este episcopul Serafim mai întâi episcop al Buzăului şi din anul 1668, episcop al Râmnicului. Acesta cumpără la 24 aprilie 7172 (1664), de la feciorii popii Hariton, în hotarul Strehareţului, vii lucrate, telina şi pomet „şi cu branişte şi cu fântână drept bani, 90 unghi (bani ungureşti)”. Aceasta va constitui zestrea cea mai însemnată a schitului. În anul următor, 1665, 1 aprilie, Radu Vodă Leon (1664-1669) dăruieşte act episcopului Serafim, care era tot la Buzău, „pentru toate viile lui de la Slatina, moşie megieşească, de la moşul lui Gurca” şi le scuteşte şi de vinariciul domnesc, scutind, de asemenea şi stupii de dijmă şi oile de oierit. Construcţia schitului începe în anul 1665, iar la 4 august 1668 episcopul Serafim închină ctitoria sa Mitropiliei din Bucureşti unde păstorea Mitropolitul Teodosie. Tot episcopul Serafim este cel care îngrijeşte din 1671 până în 1672 ca schitul să fie zugrăvit, la 28 decembrie 1672 afişându-se şi inscripţia, în timpul domniei lui Antonie Vodă din Popeşti (1669-1672) şi al păstoririi Mitropolitului Varlam (24 decembrie 1672-2 aprilie 1679).
După moartea sa, episcopul Serafim a încredinţat conducerea schitului egumenului Veniamin, care primeşte danii şi cumpără moşii pentru schit. Astfel, la 12 septembrie 1763, jupâniţa Coplea Buzescu, dimpreună cu Elina şi copii acesteia, Barbu şi Constantin, descendenţi din familia Buzeştilor, dăruiesc jumătate din moşia lor de la Cireaşovul de deal. La 8 iunie 1674, doi monahi – Andronia şi fiul său Anlenie – dăruiesc moşie mănăstirii Strehareţ „care iaste făcută de Serafim episcopul”. Şerban Vodă Cantacuzino printr-un hrisov dat la 12 mai 1679, scuteşte „bucatele” Strehareţului de dijma către curte. La 21 aprilie 1693 jupâneasa Voica „ce-a fost a lui Murga post ot Turia”, cu fiică-sa Florica – diaconeasa şi văru-său Cristea dau zapis la mâna Egumenului Filotei (urmaşul lui Veniamin), prin care dăruiesc toată partea lor de moşie mănăstirii Strehareţ. Tot în 1693, Constantin Vodă Brâncoveanu dă un hrisov prin care se scutesc bucatele schitului de dijmă.
Până în anul 1802 schitul Strehareţ a fost de mai multe ori prădat de turci. În vara anului 1802 schitul a fost cuprins de un incendiu, lucru pentru care a fost părăsit până în anul 1832, când aflam aici 63 de suflete şi de preoţii Vasile sin Popa Ion şi Preda sin Oprea, care fac reparaţii şi îmbunătăţiri mănăstirii şi împrejurimilor ei. În anul 1838 un cutremur de pământ i-a adus simţitoare stricăciuni, dar mănăstirea a fost restructurată, în aprilie – septembrie 1844 de iscusitul eclesiarh Iosif. Prin grija acestuia se construiesc mai multe clădiri în jurul mănăstirii, care în anul 1863 sunt transformate în spital.
În urma reformei domnitorului Alexandru Ioan Cuza din 1863, o parte din averile mănăstirii au fost secularizate, iar cu o altă parte din moşiile mănăstirii, în anul următor 1864, au fost împroprietăriţi 12 ţărani din satul Sineşti – Olt. După anul 1865 schitul Strehareţ a dus o viaţă liniştită şi fără prea mari evenimente.
Fresca schitului este importantă prin stilul pictural neo-bizantin şi prin scrierea cu caractere chirilice ce se păstrează pe frontispiciile icoanelor murale. Multe din icoanele schitului sunt vii documente, cu însemnări ale timpului, icoane care, contrar intemperiilor vremii sunt încă frumoase şi se păstrează bine. În anul 1979, vechea clopotniţă a fost dărâmată şi a fost zidită o nouă clopotniţă deasupra portalului, la intrarea în incinta mănăstirii.