Înainte cu mai mult de 20 de ani, în vale uscată Taban, fiind granița naturală între municipalitate Alafatar și municipalitatea Kaynardzha din Silistra, s-a găsit un complex unic de rocă de cult. Acesta include altare de rocă, altare, terenuri religioase și gropi de roci, grupate de-a lungul a 4 km de-a lungul malurilor râului antic Taban, astăzi Malak Kanagiol, în apropiere de satele Strelkovo, Vasil Levski, Pop Rusanovo și Kutlovitsa, din regiunea Silistra.
Râul uscat Taban izvorăște din Balcani și de la sud la nord traversează Dobrogea prin pădurea-stepă. Nu departe de orașul Silistra se alătură râului Kanagiol, după care curge în fluviul Dunărea prin lacul Garlitsa, pe teritoriul românesc.
Râurile antice, care au secat până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, au tăiat adânc în calcarul Sarmatic din câmpie, în care se formează canioane pitorești, peșteri și roci sculptate. Aceste fenomene naturale provoacă curiozitatea locuitorilor Dobrogei Dunării încă din cele mai vechi timpuri. Traco-geții, care au stăpânit regiunea din jurul secolelor 7-5 î.Hr., au fost impresionați de atracțiile naturale de-a lungul râului Taban și într-un fel unic le-au împletit în ideile lor religioase. Ca centru de practici de cult, se alege roca cea mai remarcabilă din regiune – peste 20 de metri înălțime pe ramura de est a râului Taban, la poalele satului Strelkovo, municipalitatea Kaynardzha, regiunea Silistra.
Nu sunt pe deplin clare practicile de cult, care are în centru cultul de rocă, care acum este fără precedent, nu numai în Dobrogea, dar și în toate ținuturile dunărene de Jos. Se presupune că refugiile de pe râul Taban nu sunt legate de cultul soarelui, pentru că nimeni nu luminează direct de la soare și lipsesc discurile solare, de obicei tăiate în stâncă.
Temple de roci, altare, galerii subterane și săli de pe malurile râului semiuscat, acum se concentrează pe istoria eroului traco-get, înțelept, vindecător, primul rege, preotului și zeul Zalmoxis. Descriind campania regelui persan Darius împotriva sciților (anul 514 î.Hr.), Herodot a susținut că înainte de a ajunge la Istar (Dunărea) a cucerit geții, care au susținut cea mai mare opoziție și care au fost cei mai viteji și mai drepți dintre traci. Geții credeau în nemurire, iar acesta este unul dintre motivele pentru curajul lor fără pereche. Ei au crezut că nu mor și după moarte se duc la Dumnezeul Zalmoxis, numit Gebeleyzis. La fiecare cinci ani, au ales prin tragere la sorți unul dintre ei ca un mesager, cu mesajele și cererile care trebuiau duse lui Zalmoxis. În acest scop, amplasau trei copaci pe care aruncau mesagerul de la înălțime. Dacă el murea înjunghiat, se credea că Dumnezeu este binevoitor, dar dacă nu murea, vina se duce la el și se alegea un alt ambasador.
Mai mult decât atât, aceiași traci aruncau săgeți spre cer împotriva zeului de fulgere și tunete, considerând că nu există nici un dumnezeu în afară de Zalmoxis. Mai mult decât atât, Herodot a aflat de la coloniștii greci de la Marea Neagră, că Zalmoxis a fost un sclav al celebrului filosof și matematician Pitagora în a doua jumătate a secolului VI î.Hr. pe insula Samos. Înarmat cu o mulțime de cunoștințe, după ce a fost eliberat de către Pitagora, Zalmoxis a devenit bogat și în cele din urmă a revenit la compatrioții săi, unde s-a dovedit a fi un erudit cu un stilul de viață rafinat. Și-a construit o sală (Andreotti), în care saluta geții importanți, îi distra și îi învăța că atât el și cât și oamenii din jurul mesei și urmașii lor vor muri, iar după moarte vor intra într-un loc frumos unde să se odihnească. În același timp, și-a făcut o locuință în subteran, în care a coborât și a trăit separat de lume în izolare completă timp de trei ani. Tracii erau întristați și au plâns, dar în al patrulea an Zalmoxis a apărut și i-a făcut să creadă că era nemuritor.
