Muzeul Sătesc din localitatea Babiciu expune aspecte din viața socială a comunităților locale, cu specific pe zona Olteniei. În interiorul muzeului pot fi regăsite unelte, costume populare, tablouri și instrumente de uz casnic din regiunea Olteniei.
În structura lui, un sat românesc cuprinde vatra satului, suprafaţa atribuită construcţiilor din sat şi hotarul sau moşia satului care desemnează zona de activitate economică a acestuia. Vatra satului este formată din gospodării, construcţii comunitare (biserici), fântâni, cimitire, iar moşia satului cuprinde terenurile valorificate prin ocupaţii: cele cultivate (ţarini şi ogoare), fâneţele, păşunile, pădurile etc. Uneori şi în moşia satului sunt construcţii gospodăreşti, locuite temporar, numite conac, odaie, sălaş, casă în câmp care, în unele cazuri, au format alte sate.
Întemeierea aşezărilor presupunea împlinirea unui scenariu ritual complex din care făceau parte două aspecte importante: practicile arhaice de alegere a locului de întemeiere a satelor şi practicile de întemeiere propriu-zisă a satelor.
Gospodăria ţărănească este unitate de producţie şi formă de cultură, aflată atât în vatra satului (gospodăria permanentă) cât şi în unele zone periferice (gospodăria sezonieră). Fiecare gospodărie aparţine unei familii şi este compusă din locuinţă şi construcţiile anexe (acareturile). În configuraţia gospodăriilor se oglindesc profilul ocupaţiilor, starea socială a proprietarilor şi factorii naturali.
Construcţiile care alcătuiesc gospodăria s-au diferenţiat şi dezvoltat în primul rând după cerinţele ocupaţiilor, pentru că s-au urmărit o tot mai bună adăpostire a animalelor, a uneltelor şi a mijloacelor de transport, a diferitelor produse agricole, pomicole, viticole. În satele în care predomina creşterea animalelor s-a impus extinderea şi sporirea construcţiilor pentru adăpostirea acestora. În satele specializate în diverse meşteşuguri şi chiar în cele agricole, dimensiunile acestor construcţii au fost mai restrânse dar s-a extins spaţiul pentru depozitarea produselor.
Locuinţa este cadrul de desfăşurare a vieţii de familie, ea îndeplinind funcţii complexe: loc de adăpostire, odihnă, petrecere a familiei, de desfăşurare a unor munci casnice şi transmitere a experienţei de viaţă a vârstnicilor, de derulare a unor obiceiuri şi ceremonialuri, de păstrare a unor obiecte şi provizii. Oglindind din plin modul de viaţă sedentar al poporului român, asupra casei s-a concentrat în permanenţă grija şi dorinţa de frumos a ţăranului român.
Cea mai veche locuinţă este cea de tip semi-îngropat sau îngropat (bordeiul), având o răspândire limitată în secolele XVIII- XX în zona de silvo-stepă a Olteniei şi Munteniei. În aceste zone bordeiele nu reprezintă o formă primitivă de locuire, ci una de adaptare. Ele erau răcoroase vara, se încălzeau mai uşor iarna, erau mai puţin vizibile deci mai bine ferite de ochii năvălitorilor. Nu sunt dovada unei stări economice precare, construirea lor presupunea folosirea unei cantităţi importante de lemn de stejar, costa mai mult decât o locuinţă de suprafaţă cu pereţi de lut şi împletitură de nuiele. Avea de obicei două camere, camera „la foc” unde se afla vatra liberă cu un coş foarte mare, piramidal, deasupra, iar cealaltă era camera de locuit cu o sobă „oarbă” cu gura de alimentare la vatră.
