În jurul anului 1890, Marinache Popescu, negustor şi proprietar de terenuri în Ialomiţa, împreună cu soţia Ana au decis să zidească în Călăraşi o clădire opulentă, în stil eclectic, al cărei partiu arhitectural ordonat şi riguros cuprinde spaţii generoase, cu o corectă separare a funcţiunilor. Peste trei decenii, urmaşii lor vor dona imobilul primăriei, pentru a fi folosit în scop cultural şi educaţional, dorinţă respectată până la schimbarea regimului politic. În anii ’50, clădirea va deveni Sediul Secţiei de Propagandă şi Agitaţie a Partidului Comunist Român, iar în anii ’70 va funcţiona aici o grădiniţă, urmată de Institutul de Proiectare şi Inginerie pentru Industria Metalurgică. Cu ocazia reîmpărţirii teritoriale din 1981, casa va fi dată în administrare Comitetului de Cultură şi Educaţie Socialistă a Judeţului Călăraşi, iar după Revoluţie va deveni sediul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional, dorinţa donatorilor fiind astfel din nou împlinită.
Casa Ana şi Marinache Popescu este de fapt un ansamblu de două clădiri, dintre care construcţia principală cuprinde subsol parţial, demisol, hochparter şi pod parţial mansardat, în timp ce anexa este alcătuită doar din parter şi pod. Cu trecerea timpului şi în lipsa unei întreţineri adecvate, ambele corpuri de clădire au ajuns într-o stare avansată de degradare, motiv pentru care, într-o primă etapă a intervenţiei, s-au executat o serie de operaţiuni de consolidare, menite să le asigure continuitatea în stare de integritate.
Probabil că una dintre cele mai impresionante trăsături ale casei familiei Popescu era bogata ornamentaţie care o decora atât la exterior, cât şi la interior. Toate elementele au fost grav afectate şi aveau nevoie de o minuţioasă restaurare. Ornamentele din teracotă de la exteriorul clădirii principale au fost curăţate şi lăcuite, intrând acum în contrast cu galbenul faţadei şi accentuând astfel linia cornişei şi dimensiunile golurilor. La interior, decoraţia este şi mai opulentă. Şi nu este vorba doar de plafoanele decorate cu stucaturi pictate în culori de ulei din holul principal şi actuala sală de şedinţe, ci mai ales de pictura decorativă care s-a descoperit pe majoritatea pereţilor odată cu îndepărtarea zugrăvelilor din perioada postbelică. Chiar şi anexa, care la origini adăpostea la parter trăsurile şi la etaj locuinţa servitorilor, era frumos decorată la exterior, dar desprinderea unora dintre componentele ornamentaţiei a impus completarea lor pe baza unor mulaje recuperate în timpul procesului de restaurare.
Singurele intervenţii contemporane vizibile la exterior sunt ansamblul compus din uşa cu tâmplărie metalică şi copertina din tablă perforată a accesului la demisol de pe faţada clădirii principale şi obloanele ferestrelor realizate din lame de lemn cu ramă metalică şi balustrada metalică a balconului introduse la nivelul anexei.
