Inaugurat la 29 iunie 1930, monumentul este aflat în centrul orașului și este opera sculptorului Ion Iordănescu. De forma unui trunchi de piramidă alungit, piedestalul este realizat din blocuri paralelipipedice de calcar, este surmontat de un grup statuar ronde-bosse, turnat în bronz, înalt de 2,50 m și personifică două personaje: un soldat în ținută de campanie, care ține în mâna dreaptă o armă în cumpănire, cu stângă indicând direcția înainte, și o femeie reprezentând Victoria, având în mâna stângă o trâmbiță din care sună începerea atacului, iar în mâna dreaptă o cunună de lauri.
Următorul text este gravat pe plăcile de bronz de pe fațadele piedestalului: „Eroilor din Oltenița, adâncă recunoștință”. Pe monument sunt înscrise numele a 166 de militari, fii ai localității, căzuți la datorie în luptele din Primul Război Mondial.
Județul Călărași a fost prezent în evenimentele de mare rezonanță istorică din secolele XIX-XX: Revoluția de la 1848, Unirea Principatelor de la 24 ianuarie 1859, războiul pentru cucerirea independenței de stat din anii 1877-1878, unde au participat numeroși ostași călărășeni, răscoalele țărănești din 1888, începute la Urziceni și cu ecou în Armășești, Broșteni, Alexeni, Condeești, Miloșești, Misleanu, Grivița și Slobozia, Primul Război Mondial (1916-1918) și cel de-Al Doilea Război Mondial (1941-1945), în care jertfa a mii de ostași din Călărași a fost pusă la temelia apărării și eliberării țării.
În ceea ce privește momentul pe care îl marchează Statuia Eroilor, Primul Război Mondial, din punct de vedere al statutului de beligeranță, România a fost pe rând: țară neutră în perioada 28 iulie 1914 – 27 august 1916, țară beligerantă de partea Antantei în perioada 27 august 1916 – 27 noiembrie 1917, în stare de armistițiu în perioada 27 noiembrie 1917 – 7 mai 1918, țară necombatantă în perioada 7 mai1918 – 9 noiembrie 1918, țară beligerantă de partea Antantei în perioada 9 noiembrie 1918 – 11 noiembrie 1918.
În august 1916, România primește un ultimatum să decidă dacă dorește să se alăture Antantei „acum ori niciodată”. Sub presiunea cererii ultimative, guvernul român acceptă să intre în război de partea Antantei, deși situația de pe fronturile de luptă nu era una favorabilă.
După o serie de victorii tactice rapide în Transilvania asupra unor forțe austro-ungare copleșite din punct de vedere numeric, armata română va suferi în toamna anului 1916 o serie de înfrângeri zdrobitoare, ceea ce va forța autoritățile statului să se refugieze în Moldova, permițând inamicului să ocupe două treimi din teritoriul național, inclusiv capitala București. Campania din vara anului 1917 a fost una de succes, reușindu-se, în faza inițială, înfrângerea trupelor Puterilor Centrale în bătăliile de la Mărăști, Oituz și Mărășești. Situația pe frontul de est a evoluat într-un mod negativ, astfel încât după ce Rusia a încheiat pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, România a fost nevoită să ceară armistițiul și apoi să fie nevoită să iasă din război și să semneze o pace separată în condiții umilitoare, în primăvara lui 1918. Din fericire, refuzul regelui Ferdinand, care a amânat la nesfârșit gestul formal de a semna acest tratat, a făcut posibilă reînceperea ostilităților în ultimele două zile ale războiului, prezervând în acest mod statutul României de stat beligerant la Conferința de Pace de la Paris.
