Statuia Sfântului Constantin cel Mare din localitatea Reșca îl înfățisează pe acesta pe un soclu negru la baza căruia sunt menționate acțiuni importante care au condus la dezvoltarea imperiului, și anume:
– în anul 313 a elaborat Edictul din Milan prin care a dat libertate creștinilor;
– în anul 321 a decretat duminică zi de odihnă în întreg imperiul;
– în anul 325 a convocat Sinodul I ecumenic de la Niceea;
– a refăcut drumul dintre Sucidava și Romula – Reșca;
– în anul 330 a mutat capitala la Constantinopol.
Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (27 februarie 272 – 22 mai 337), cunoscut și sub numele de Constantin I, sau în cadrul Bisericii Ortodoxe sub titulatura de Sfântul Constantin cel Mare, a fost un împărat roman, proclamat Augustus de către trupele sale în data de 25 iulie 306 d.Hr. și care a condus Imperiul Roman până la moartea sa, survenită în anul 337.
Sfântul Constantin a rămas cunoscut până în timpurile noastre mai ales pentru Edictul de la Milano din anul 313, care marchează intrarea în legalitate a religiei creștine pe întreg cuprinsul imperiului, pentru prima oară în istorie, precum și pentru organizarea Primului Sinod Ecumenic de la Niceea în anul 325; aceste acțiuni sunt considerate factori majori ai răspândirii religiei creștine. Reputația sa de primul împărat creștin a fost recunoscută de către istorici, începând cu Lactanțiu și Eusebiu de Cezareea, până în timpurile noastre, deși în mediile neortodoxe încă mai există dispute cu privire la sinceritatea convingerilor sale religioase. Acestea ar fi fost alimentate de sprijinul pe care l-a arătat în continuare zeităților păgâne, precum și de faptul că s-a botezat abia spre sfârșitul vieții.
Biserica îl cinstește în rândul sfinților, în ceata drepților, prăznuindu-l împreună cu mama sa, sfânta împărăteasă Elena, pe 21 mai, fiind numiți „Sfinții Mari Împărați, întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa Elena”.
Deosebita insistenţă a lui Constantin cel Mare de a termina cu bine diferitele lucrări strategice de fortificaţii pe frontiera danubiană, ca cea de la Sucidava (Celei, jud. Olt) sau de reparare a altora mai uzate, ca cea dintre Sucidava şi Romula (Reşca, jud. Olt), plus înălţarea cetăţii Constantiniana Daphne, au dovedit afinitatea deosebită a împăratului roman de origine dacică faţă de propria-i gintă, dar şi cea izvorâtă din grija pe care el o purta zonei sacre a daco-geţilor.