În Muntenia a existat un spaţiu geografic, în jurul oraşului Bolintin-Vale, care s-a aflat, de-a lungul istoriei, la răscruce de drumuri şi hotare ale judeţelor Vlaşca, Teleorman, Dâmboviţa, Ilfov şi Giurgiu. Locul acesta, ca într-o adevărată ,,ţară a râurilor”, este scăldat de apele Sabarului, Argeşului, Ilfovăţului, Neajlovului şi Dâmbovnicului. Cercetări arheologice evidenţiază faptul că pe acest colţ de rai românesc, situat cândva în plin codru al Vlăsiei, au existat comunităţi omeneşti, din cele mai vechi timpuri. Pe aici au dăinuit peste secole şi numeroase lăcaşuri ale credinţei noastre ortodoxe. Sfinte biserici sunt şi acum, dar despre aşezările monahale ce au existat în această parte a Munteniei, se mai păstrează puţine informaţii.
Hrisoavele şi documentele istorice arată că în acest perimetru geografic se găseau şapte aşezări monahale: Mănăstirea Buna Vestire de la Bolintin (atestată la anul 1433), Mănăstirea Babele (atestată la 1457), Mănăstirea Căscioarele (atestată la 1505), Mănăstirea Glavacioc (atestată la 1507), Mănăstirea Strâmbu (Găiseni- atestată 1510), Mănăstirea Roata (atestată 1668), Schitul Radu Vodă (Pădureni).
Referitor la Mănăstirea Buna Vestire din Pădurea cea Mare de la Bolintin, se cunoaşte că a fost ctitorită de Pilea logofătul în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân şi a fiului său, Mihail. O trimitere clară la ctitorul sfântului lăcaş apare în hrisovul dat de Alexandru Aldea Coconul pentru mănăstirea care a fost făcută din temelia ei de răposatul Pilea logofătu.
Pilea logofătul a deţinut această funcţie atât în timpul lui Mircea cel Bătrân, mare ocrotitor şi ziditor de biserici, cât şi în scurta domnie a fiului său, Mihail. Acest lucru face ca lăcaşul monahal să primească şi de la domnii ce vor urma o atenţie deosebită, fiind aşezată în rândul marilor ctitorii mănăstireşti din aceeaşi perioadă. Astfel că, în următoarele secole, puţini sunt domnitorii care să nu dea atenţie Mănăstirii de la Bolintin.
La 15 martie 1433, Alexandru Aldea emite primul hrisov care atestă existenţa mănăstirii. „1433 (6941) Martie- Târgovişte- Hrisovul lui Alexandru marele voievod, ce-l dă mănăstirii din Pădurea cea Mare, unde este Bunavestire, peste apa Argeşului, împotriva Bucşanilor, ca să-i fie satu ce sa numeşte Bolintinu jumatate, i proci”.
Mănăstirii de la Bolintin i s-au făcut danii şi întăriri de moşii care s-au întins mai ales peste satele Ogrezeni, Malu-Spart, Bucşani şi Bolintin, când treci apa Argeşului, pe valea râului Ilfovăţ, până în apa râului Răstoaca (Sabar). Aceste moşii le întâlnim pe rând în hrisoavele date cu blestem de domnii Ţării Româneşti, ca fiind ale mănăstirii.
Datorită situării ei într-un loc cu pământuri mănoase, mănăstirea, pentru o lungă perioadă de timp, a dus o existenţă prosperă, adăpostită fiind şi în mijlocul pădurii de la Bolintin sau Pădurea cea Mare.
După domnia lui Mihai Viteazul, în anul 1605, sub ameninţarea turcească crescândă, călugării de la mănăstirea Buna Vestire au îngropat odoarele mănăstirii. Din anul 1651, moşiile mănăstirii sunt preluate de Mănăstirea Mihai-Vodă de la Bucureşti, dar abia din 1747 va intra de drept în posesiunea pământurilor fostei mănăstiri de la Bolintin prin „poruncă domnească”, pe care le va administra până la secularizarea averilor mănăstireşti în 1864.
