Conform datelor statistice 2,98% din populația comunei Găujani sunt adventiști de ziua a șaptea.

Pentru a veni în sprijinul cetățenilor care îmbrățișează această religie s-a construit în sat biserica adventistă.

Primul misionar adventist pe actualul teritoriu al României a fost un fost preot catolic, de origine poloneză, Mihail Bellina Czechowski. Născut în 1816, s-a format în atmosfera severă și elevată a mănăstirilor poloneze între 1835-1849. Sensibil la nedreptățile sociale și la relaxarea morală a clerului, ajunge la Roma, unde încearcă un demers pentru reformă apoi emigrează în Lumea Nouă unde îmbrățișează convingerile adventiste în 1856.

În 1864 pleacă spre Europa cu dorința de a împărtăși locuitorilor vechiului continent adevărurile descoperite. Astfel, după Italia, Elveția, Franța și Austro-Ungaria, în 1869 Czechowski ajunge în Transilvania împărtășind adevărurile descoperite la Cluj, Bistrița, Turda, Gherla, Beclean, Pata, Cojocna și Luncani, pentru ca apoi, trecând prin Cernăuți, să însoțească la Pitești, pe negustorul Tache Fotescu. Aici a început să predice în casa lui Garabet Hagi Aslan, unul dintre furnizorii casei regale. Doi dintre fii acestuia, Toma și Mitica devin, împreună cu familiile lor, primii adventiști.

La Cluj, în 1890, în familia lui Johann Rottmayer, reprezentant al Societății Biblice Britanice, se convertesc soția și una dintre fiice, iar mai târziu și acesta. În casa lui se va întâlni primul grup de adventiști din Cluj și tot acolo, într-o cameră special amenajată în mansardă, urmează să poposească următorii misionari.

Tot prin germani, de data aceasta emigrați din Crimeea în Dobrogea, din cauza prigoanei pe de o parte, iar pe de alta, ca urmare a invitației lui Carol I pentru a crește cai de rasa, se naște un al treilea izvor al adventismului, în 1891.

L. R. Conradi, apoi Andreas Siefried, fost prezbiter baptist din Cobadin, F. Adoneit și altii, sunt cei care fac că adevărul descoperit de ei să ajungă și la autohtoni. Acolo s-a înființat și una dintre cele mai vechi biserici locale care dăinuie și astăzi, Viile Noi, Constanța.
1900-1920 este perioada în care adventismul începe să fie prezentat în orașele, târgurile și satele de pe actualul teritoriu al României, continuând la început pe linia coloniștilor germani, dezvoltându-se apoi printre români prin intermediul predicatorilor localnici.

În 1920, s-a organizat Uniunea Romană a Comunităților Evanghelice ale Adventiștilor de Ziua a Șaptea, având peste două mii de membri. Tot cu acea ocazie s-a hotărât înființarea unui Seminar, organizat în 1924 la Focșani, mutat în 1926 la Târnăveni și apoi în 1931 la Brașov – Stupini; a unei tipografii, care a funcționat începând cu 1923 în București, și a unei instituții medicale.
După recunoașterea, prin decretul regal din 1946 și prin legile cultelor din 1950 și 1952 adventiștii sunt pentru prima dată în deplină legalitate juridică. Anii din timpul regimului luptei de clasă, au fost și buni, dar și triști. Buni, deoarece Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea a crescut. Triști, din cauza lipsei de libertate, cu toate consecințele ei și a izolării față de biserica adventistă mondială.