După tradiția locală, biserica de lemn este una călătoare. Ea a fost adusă cu căruțele în Merișani, fost Călugărița sau Jarcaleți, din satul Vultureștii de Jos, zona Muscelului. Inscripția din dosul ușii de la intrare stă mărturie prețioasă asupra vechimii lăcașului. Inscripția se păstrează în întregime iar textul în română, scris cu chirilice, se poate citi astfel: „Anul 7317 luna martie ziua 18, de diaconul Constandin i Vasile, sub înalta cârmuire a preasfințitului mitropolit Dosoftei”. Anul erei bizantine 7317 corespunde anului 1809 după nașterea lui Christos, în anul păstoriei mitropolitului Dositei Filitti. Inscripția de la 1809 nu pare a fi cea de la ridicarea lăcașului, consemnând mai degrabă o refacere a ei. Catagrafia de la 1810 din fostul județ Muscel, nu consemna vechimea bisericii din Vulturești, ci doar că era în stare bună.
Un eveniment important din destinul acestei construcții este transferul și reconstrucția ei în Merișani. Momentul în care a avut loc este indicat înainte de 1865. În localitate nu a existat o altă biserică imediat anterioară, lipsind din catagrafiile din 1810, 1831 și din harta rusească din 1835. Nu se știe de ce a fost adusă de la o asemenea depărtare, circa 120 km, dar se știe că înainte de secularizarea averilor mănăstirești din 1863 și de reforma agrară din 1864, fostul sat Călugărița, astăzi satul Merișani, era proprietatea schitului de călugărițe Nămăești iar drumul dintre schit și moșie trecea prin satul Vultureștii de Jos. Odată cu remontarea bisericii în Merișani a fost probabil adăugat un turn peste pridvor și poate chiar pridvorul în fața intrării. Lemnele din pridvor par a fi mai puțin uzate decât cele din pereți, indicând un adaos al pridvorului într-o fază secundară.
Biserica a fost restaurată în anul 1888, după un incendiu, și în 1939-1940, în regia Comisiunii Monumentelor Istorice.
Biserica din Merișani are dimensiuni modeste, planimetrie comună și câteva elemente artistice care o scot în evidență.
De la vest la est, biserica este împărțită în cele patru încăperi tradiționale: pridvor închis, tindă și naos, despărțite de un perete, și altar. Altarul este mai îngust și terminat poligonal, în cinci laturi. Peretele de nord al naosului este prelungit în dreptul altarului, atât cât să formeze un mic buzunar pentru proscomidie deschis în altar. Iconostasul păstrează icoanele împărătești, de o parte și de alta a celor trei uși spre altar. Bolta interioară trece din naos în tindă. Încăperile sunt luminate de un număr redus de ferestre, în mod surprinzător, toate în formele originale.
Structura originală se păstrează în mare parte și a fost ridicată din bârne de stejar, fasonate din lemne crepate. Bârnele au fost încheiate la colțuri în cheotori netede, bisericești, în coadă de rândunică. Între bârne au apărut în timp spații libere, care au fost închise pe exterior cu șipci. Din punct de vedere artistic, se remarcă în principal funia mediană, funia de pe portalul de la intrare, de pe pe cadrele ferestrelor cât și tăietura expresivă a stâlpilor de la pridvor și a cosoroabelor care îi leagă în partea de sus. Sculptura puternic profilată în jurul ferestrelor și brâul median amintesc într-o oarecare măsură de bisericile din Jupânești, Valea Faurului și din Cerșani Vale, toate din zona din care a fost adusă biserica.
