Conacul a reprezentat locul reședinței familiei voievodului Radu Șerban.

Radu Șerban se trăgea pe linie maternă din vechea familie boierească a Craioveștilor. Unele surse istorice afirmă că era nepot al lui Neagoe Basarab (care ar fi avut, pe lângă Teodosie, încă un fiu, numit Șerban).

A ajuns mare dregător în timpul domniei lui Mihai Viteazul, avându-și principala reședință la moșia sa din satul Coiani (azi Mironești, județul Giurgiu, pe malul Argeșului, la sud de București). Pe aproape întregul parcurs al domniei lui Mihai Viteazul, Radu Șerban a deținut dregătoria de mare paharnic.

Era deținătorul celui mai mare domeniu boieresc individual din Țara Românească la sfârșitul secolului al XVI-lea, stăpânind 71 de sate și alte părți de sate. Soția sa Elina, fiica banului Udriște, îi adusese și ea o zestre însemnată.

După moartea năpraznică a lui Mihai Viteazul și scurta domnie a moldoveanului Simion Movilă, Radu Șerban ajuns pe tronul Țării Românești în octombrie 1601, cu sprijinul marilor boieri Preda, Stroe și Radu Buzescu, cărora le era unchi după mamă, și care, bucurându-se de o mare autoritate politică și militară, i-au sprijinit în mod constant domnia.

Primul an de domnie a fost unul foarte dificil, Radu Șerban având de luptat mai întâi cu fostul domn, Simion Movilă, până când acesta fiind părăsit de oștile polone trimise de Jan Zamoyski, marele cancelar al coroanei, a fost nevoit să se retragă în Moldova, apoi cu Radu Mihnea, pretendentul la tron sprijinit de turci.

Radu Șerban a încercat să obțină sprijin militar de la Imperiul Habsburgic, pentru a reveni pe tronul Țării Românești, dar nu a obținut decât promisiuni și vorbe frumoase. Cu toate că și din țară veneau scrisori stăruitoare din partea boierilor care îi mai rămăseseră credincioși, prin care era rugat să vină cu oaste pentru a-l alunga pe „acest domn turc” (aluzie la faptul că noul domn, Radu Mihnea, era fiul lui Mihnea al II-lea Turcitul, cel care își renegase credința creștină trecând la mahomedanism), curtea de la Viena nu voia să riște un nou război cu Turcia, ceea ce însemna în fond abandonarea cauzei lui Radu Șerban.^[19]

Radu Șerban nu a mai apucat să-și revadă țara. S-a stins la Viena, în martie 1620, la vârsta de aproape 60 de ani, și sfârșitul i-a fost grăbit – după mărturia nepotului său, stolnicul Constantin Cantacuzino – de o „gravă și lungă boală de podagră”, urmare a vieții de oștean. Ca un omagiu adus luptătorului pentru cauza creștinității, împăratul Ferdinand al II-lea a hotărât înmormântarea sa în Catedrala Sf. Ștefan din Viena, privilegiu rezervat familiei imperiale. Dar urmașii nu l-au uitat și mormântul nu i-a fost acoperit de pulberea anonimatului. Fiica sa Ancuța, căsătorită cu Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazul, a adus mai târziu în pământul țării rămășițele tatălui și pe cele ale soțului ei. Osemintele lui Radu Șerban și ale lui Nicolae Pătrașcu au fost așezate într-un mormânt comun la Mănăstirea Comana, inscripția de pe mormântul lor amintind că au luptat „amândoi tare și vârtos pentru lege și pentru moșie cu păgânii turci și tătari”