Primele cercetări arheologice au fost efectuate la Cetatea Adamclisi-Tropaeum Traiani de către Grigore Tocilescu în anii 1891-1909, pentru ca ştafeta să fie preluată de către marele arheolog şi istoric Vasile Pârvan, începând cu anul 1911. Cetatea de la Adamclisi (aflată în partea de sud-vest a satului, la cca. 600 m de acesta şi la 1500 m de monumentul triumfal) a fost construită de împăratul Traian pentru familiile veteranilor care au participat la războaiele dacice (şi este considerată drept cea mai mare aşezare civilă romană de pe teritoriul Dobrogei). Deja, înainte de anul 170, putem vorbi despre existenţa aici a unui centru urban înfloritor, ridicat sub împăratul Marcus Aurelius la rangul de municipium. La începutul secolului IV p.Chr. cetatea a fost reconstruită de către împăratul Constantin cel Mare, în urma distrugerilor provocate de goţi. O ultimă perioadă de înflorire se înregistrează începând cu sfârşitul secolului al V-lea şi până în a doua jumătate a secolului al VI-lea, când cetatea a devenit şi un important centru religios. După aproape şase secole de locuire, la începutul secolului al VII-lea, invaziile avaro-slave au pus capăt vieţuirii în aceste locuri (cetatea şi-a pierdut caracterul urban, trădând puternice trăsături rurale), totul fiind acoperit de tăcere până către jumătatea secolului al XIX-lea, când zona şi, în principal, ruinele monumentului triumfal atrăgeau atenţia călătorilor străini.
Zidul de incintă a cunoscut mai multe faze de construcţie şi anume o fază preconstantiniană de la sfârşitul secolului III p.Chr. şi una constantiniană, care urmăreşte forma neregulată a platoului. Cetatea beneficia de patru porți, dispuse în sensul punctelor cardinale (porţile de est, de vest, de nord și de sud). Ele făceau legătura cu drumul imperial ce străbătea Dobrogea romană de la nord la sud. Via principalis, orientată est-vest (cu o lungime de 300 m şi o lăţime de 14 m), era pavată cu dale mari de piatră. Partea sa carosabilă era de 7 m, alăturându-i-se de o parte şi de alta portice destinate circulaţiei pietonilor (late de 3,50 m). În partea centrală a străzii există un canal colector (pentru scurgerea apelor pluviale), construit din cărămidă legată cu mortar şi întărit cu traverse monolite din piatră. În interiorul acestuia se păstra şi conducta de olană ce asigura transportul apei potabile.
Platoul este înconjurat pe toate celelalte laturi de pante mai mult sau mai puțin abrupte, care constituie o protecție naturală. Incinta închide o suprafață de cca. 10 ha.
O dovadă a rolului religios jucat ca centru episcopal în Dobrogea o constituie multitudinea de basilici construite în cetate, cinci situate în interior, alte două bazilici fiind construite la exterior (cimiteriale). Ultimele sunt ridicate pe platoul din partea de nord a cetăţii, nu departe de poarta de vest. În interiorul cetăţii cele cinci basilici practicante descoperite în urma săpăturilor arheologice erau: Basilica „de marmură”, Basilica cisternă, Basilica forensis, Basilica cu transept şi Basilica A sau simplă.
