Curtea boierească de la Goştinari a fost ridicată de strămoşul comun al tuturor celor din neamul Bellu, care au ajuns pe pământ românesc, marele vistiernic şi logofăt Ştefan Bellu (1767-1833). Acest edificiu a fost ridicat la finele veacului al XVIII-lea şi refăcut în anul 1818. Vistiernicul Ştefan, cunoscut şi sub numele de Ştefănache, este înmormântat la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti.
Curtea a fost moştenită de marele logofăt Alexandru-Alecu Bellu (1796-1853), fiul său, trecând apoi în posesia fiilor acestuia din urmă, Ştefan şi Barbu (donatorul terenului pentru celebrul cimitir Bellu din Bucureşti). Faima celor doi fii ai lui Alexandru a fost nefastă acestui monument, de vreme ce aceştia au renunţat să mai aibă grijă de fostele case boiereşti de la Goştinari. Mai mult: primul născut al lui Ştefan, Alexandru (1850-1921), numit după bunicul său, a mutat cumva reşedinţa familiei din afara Capitalei la Urlaţi (jud. Prahova), unde încă se găseşte în stare bună conacul ridicat de el. Se pare că moştenirea caselor din Giurgiu a revenit citadinului Barbu Bellu, după cum este numit şi schitul din comună. Azi la Goştinari se mai văd doar ruinele bisericii, ale zidului de incintă şi ale turnului-clopotniţă, posibil şi beciurile caselor boiereşti.
La 7 februarie 1862, fiul lui Ştefan, Barbu Bellu, este numit ministru al culturii, funcţie din care demisionează la 24 iunie 1862, după ce primul ministru Barbu Catargiu, vărul său, este asasinat. Ulterior, pentru vreo două luni (14 iunie-8 august 1863), Barbu Bellu ocupă funcţia de ministru al Justiţiei în Guvernul Nicolae Creţulescu. A fost membru al Parlamentului, din partea judeţului Muscel, în 1859, 1861 si 1864. În 1866, împăratul austriac Francisc Iosif i-a acordat titlul de baron. După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, Barbu Bellu s-a retras din viaţa publică. Şi dacă donarea către administraţia locală a unui teren, pentru a deveni cimitir, nu l-a scos la momentul respectiv în evidenţă pe baronul Bellu, achiziţionarea, în 1889, a lui Peugeot, cu 4 CP, l+a transformat ântr-un personaj aparte al protipendadei bucureştene; baronul a sfidat pe toată lumea cu automobilul său, cu care a traversat vreme de şapte ani uliţele Capitalei.
Fiul său, care se numea tot Barbu, este cel care în 1927 a donat întregul complex Bellu din Urlaţi Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova, devenind secţie a acestuia. De asemenea, acelaşi Barbu Bellu a dăruit Bibliotecii Academiei Române, încă din 1913, un manuscris (inv. BAR sub nr. 4222) din versurile lui Iliad (Ion Heliade Rădulescu), scris cu alfabet de tranziţie pe la mijlocul sec. al XIX-lea. Totuşi, afinitatea pentru viaţa tumultoasă a Capitalei a făcut ca interesul membrilor familiei Bellu faţă de ansamblul de la Goştinari să fie scăzut. Spre exemplu, impozanta biserică, în faţa căreia nu poţi să nu rămâi impresionat, deşi se află într-o avansată stare de degradare, nu a mai fost folosită în cult din 1857, perioadă în care Barbu Bellu era în Argeş.
